Tags

, ,

GrigorescuIon Grigorescu devine zilnic o figură cunoscută, sumbră pe alocuri, jucăuşă pe de o parte. Cu aer disident, de luptător împotriva unui regim cu fobie de intelectuali. Da. Grigorescu a fost, într-adevăr, o voce care a criticat, prin artă sau litere, regimul Ceauşescu.

Demn de subliniat este faptul că artistul Ion Grigorescu este un pionier al artei fotografice în România, contribuind din plin la autonomizarea genului. Generic, poate fi încadrat la categoria de experimental şi neoavantgardă, artist foto şi video, autor de performance-uri, inaugurând domeniul de film experimental.

Veţi citi o imensitate de interviuri şi trimiteri care fac apologia lui Grigorescu-disidentul, conferindu-i aura de înger anticomunist. Refuz, totuşi, să cred că la asta se reduce artistul Ion Grigorescu. Activitatea sa nu este atât de concentrată, încât să rezumăm motorul artei sale la politică şi la atitudini anti-sistem. Ca să facem o scurtă referire la raportul lui Grigorescu cu politicul, trebuie să amintesc că regimul a fost un puternic catalizator al artei sale, i-a animat lucrările şi a scos, poate cu cleştele, ironia şi finul simţ al umorului negru al artistului. Întrebarea nu este dacă politicul a influenţat cu ceva evoluţia artistică a omului Ion Grigorescu şi rafinarea sensibilităţilor sale. Întrebarea este dacă Grigorescu ar fi fost tot Grigorescu fără regimul comunist, sau în afara sa. Şi poate că încercarea de analiză a artei sale va fi totodată încercarea de colportare a omului-Grigorescu pentru a ghici dacă ar fi fost acelaşi, în condiţiile unei naşteri cu 30 de ani mai târziu. Dar revenind la chestiunea în praxă, să nu uităm că regimul comunist e mort, oficial, de 25 de ani. Iar Grigorescu a continuat să lucreze cu acelaşi avânt şi cu aceeaşi dedicaţie.

Dacă prezentul studiu va eşua, să nu ne mâhnim, căci artistul afirma la 22 aprilie’15, la MNAC, că nu se simte cu totul înţeles de auditoriul său; chiar dacă acest auditoriu se restrânge la prieteni, familie şi mica comunitate a artiştilor şi amatorilor de artă din ţară. Şi poate că nu ar fi de vină calităţile sale de comunicator, cât slaba receptivitate a românilor din zilele noastre.

03 Grigorescu

Grigorescu se naşte la 15 martie 1945 la Bucureşti[1]. Urmează o pregătire de pictor în cadrul Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”(promoţia 1969)[2], prezenta Universitate Naţională de Arte.

Expresia artistică a pictorului suferă autocenzura, îndeosebi în ceea ce priveşte tematica sexualităţii şi a nudului. Însă, debordând de sinceritate, artistul recunoaşte că această pudibonderie este predominantă în mentalul colectiv român şi în prezent.

Începând cu anii ’70 (conform unor interviuri, 1974[3], sau altor publicaţii, 1973), Ion Grigorescu debutează în domeniul artei video şi fotografiei. Avea să povestească ulterior, în cadrul unui interviu pentru revista Idea, că tovarăşii nu apreciau acroşarea de picturi alături de expunerea unor fotografii[4].

Împreună cu camera de luat vederi, realizează în intimitatea casei sale performance-uri (pe care criticii le numesc self performance, întrucât nu erau expuse sau mediatizate) având ca teme propriul corp, sexualitatea, dar şi luptele interne purtate de artist. Exemplificăm Boxing, 1977[5]. Un moment de răsunet cu vocaţie politică îl reprezintă interviul închipuit al artistului cu Ceauşescu, “Dialog cu tov. Ceauşescu” din 1978; rămâne celebră fraza “Dacă poporul nu poate conduce, atunci ar trebui măcar să critice”. Activitatea sa din anii ’70 şi ’80 se afla la confluenţa artei conceputale[6] performance-ului, artei digitale, selfart, body art. Cu adevărat, accentul este pus pe o critică delicată a regimului şi a societăţii, paralel cu raporturile artistului cu lumea înconjurătoare.

07 Grigorescu elections meeting 1975

Artistul explică de ce abordează arta video în interviul cu Alex Gălman, şi anume pentru că, pentru film, nu trebuie să fii specialist. „În situaţia în care filmul trebuia să fie la standardele cinematografiei de la Patria, nimeni nu se apuca”.

Începând cu 1983 activează în domeniul restaurării de pictură monumentală bisericească, frescă, în Oltenia. Artistul justifică demersul prin faptul că această artă este cea cu însemnătate, adevărată şi este cea care vorbeşte omului simplu şi care se poate face înţeleasă de acesta, şi că, în fapt, astfel enunţăm dezideratul ultim al artei. Dar vom vedea că marile teme iconografice ale artei religioase ortodoxe se îmbină în mod curajos în lucrările artistului. Relatează că îşi menţine această preocupare, care încă reprezintă o sursă de venit. Şi că, totuşi, pictura de biserici şi restaurarea nu sunt artă, sunt mai degrabă un ceva care se consumă într-un act de credinţă.

Începând cu 1989, ulterior alăturării sale la grupul “Prolog” cu care expune (în 1989-2010), multiplicând tehnicile şi materialele, abordând şi instalaţia. Operele sale erau construite în anii ’80 şi, poate, şi în ’90 ca “artă de dragul artei”, raportându-se la sine ca artist independent în realul sens al cuvântului (expresia aparţinând artistului). Comun cu Prolog are şi a avut înclinaţia spre teme religioase necanonice.

După anii ’90, abordarea artei sale se modifică, întrucât Grigorescu lucrează cu intenţia de a expune, de a modifica spaţiul de expunere, inserând proiecţii video în spaţiul în chestiune şi intervenind pentru a tuşa sau trasa modul de lecturare a pieselor.

Munca sa a fost dublată permanent de activitate literară, atât prin “Jurnalul” său (publicat), dar şi prin construcţia, tipărirea unei publicaţii de cultură personale care apare în tiraj foarte restrâns[7]. Relaţia sa cu literele rezidă din maniera de a denumi operele, titlurile fiind permanent sugestive şi, întrucâtva, emoţionale.

Tema criticii societale şi a contemporanilor sub aspect politic nu încetează nici în prezent, Ion Grigorescu fiind un opozant al spiritului consumerist şi al societăţii economice bazate pe consum şi pe instinctele materiale. Conex, tema ruinei este strict legată şi de interiorizarea îmbătrânirii şi decurge, poate, din preocuparea permanentă de sine, de corpul său şi de evoluţia fiziologică. Mărturiseşte că una din inspiraţiile sale este artistul german Fluxus Joseph Beuys – şi posibil, şi al paralelei pe care o face permanent între specia umană şi alte vieţuitoare patrupede domestice.

05 Grigorescu

Expoziţiile personale au vizitat Viena, Veneţia, Varşovia, New York, Londra, Berlinul etcetera[8]. Moment de reţinut este prima retrospectivă Grigorescu realizată şi expusă în 2009, având titlul In the heart body of the victim 1969-2008 (06.02 – 15.03.2009). Evenimentul a fost dublat de apariţia publicaţiei cu acelaşi nume semnată de autor.

Grigorescu este unul din artiştii români a cărui artă se găsea în sincronicitate cu contemporaneitatea. Încadrat de contemporani şi de cei care îl studiază fie la categoria de artă experimentală, fie la neo-expresionism, nu putem să îi refuzăm pictorului Grigorescu Ion contribuţia la arta fotografică română şi la extensia şi promovarea mijlocului performance în România. Senin, povesteşte în dialogul pentru revista Idea că făcea performance înainte ca alţii să îl denumească performance şi înainte să ştie, chiar el, ce face. Din pură încercare, şi probabil în paralel cu descoperirea de sine şi cu dimensiunile caracterului şi personalităţii artistice. Desigur, prin aceste abordări digitale, Ion Grigorescu se înscrie la experimentalism şi neoavantgardă.

Lucrările sale vădesc caracterizarea autorului: ipostaziere din plin, gust pentru narativitate, pentru filme şi fotografii cotidiene (fără a avea aplecare către fotografie de jurnalism), prezentare de materiale neprelucrate, în forma lor pură şi primară. Frumos e ceea ce nu a fost afectat de procesul tehnologic, ceea ce e antitetic acestei definiţii devine urât, prelucrat, îmbătrânit.

“Prezentare de artist: Ion Grigorescu”, prilej de dialog cu Dan Călin şi moderată de Adrian Guţă dezvăluie noua abordare a temei corpului, persoanei, dar şi a relaţiei artistului cu sinele şi cu fenomenul îmbătrânirii. Inteligenţa sa nu este secondată doar de ironie şi simţ al umorului fine, dar şi de iubire de oameni. Şi cred că asta este latura pe care artistul încearcă deseori să o ascundă prin concentrarea asupra sinelui şi prin perfecţionism, critică şi autocritică. Este, în mod sigur, unul dintre artiştii cei mai umani cu care am luat contact, acesta fiind şi motivul pentru care am avut aplecare asupra lecturii operelor sale. Puteţi privi lucrările artistului la expoziţia “Învățământul artistic bucureștean și arta românească după 1950”, în cadrul Muzeului Național de Artă Contemporană.

Revenind la întrebarea care mă urmăreşte de-a lungul analizei, ar fi fost acest Ion Grigorescu tot un Ion Grigorescu în absenţa vremurilor care încadrează opera? Poate că nu ar fi avut acelaşi cinism, la el o “boală de tinereţe”. Dar cred că Grigorescu iese din timpul său prin manifestarea în restaurare de pictură monumentală şi prin experimentalism în artă foto şi video; pe care le-ar fi încercat, oricum, în orice timp şi locaţie. Deseori, a fost omul singur cu camera lui, preocupat permanent de aceleaşi laitmotive, şi fiind prea blând cu cei din jurul lui. Inclusiv cu tema sa şi interlocutorul său (pe care şi-l asumă ca asemănător şi uneori ca alter ego), Nicolae Ceauşescu, regăsind întrebările pe care le formula el în 1978 şi la procesul din 1989. Şi găsind că anticipase unele răspunsuri.

Menţinem afirmaţia iniţială. Grigorescu nu poate fi redus la o formulă anti-artă, politică, critică. Nu este doar criticism. Aplecarea constantă asupra fenomenului sexualităţii şi corporalităţii îl depărtează, iar maturitatea şi înţelepciunea degajate cu dezinvoltură îl recomandă. Iar artistul este complex şi suficient de bine conturat încât să nu aibă nevoie să se recomande prin atitudini anti-sistem şi numai prin disidenţă. Da, este un disident. Dar ţineţi cont, artiştii generaţiei sale se înscriu în această categorie. Clişeul de disident şi opera unui Ion Grigorescu nu fac parte, în mod sigur, din acelaşi cod poştal.

Şi are un umor inconfundabil. Ion Grigorescu este aproape surd, şi tratează experienţa ca sursă de artă şi de re-raportare la lume şi la sine. În timpul discuţiilor de artist de la MNAC din 22 aprilie, funcţionarea aparaturii suferă sincope. Trebuia să ne înţelegem unii pe alţii din priviri. Artistul zâmbeşte: “În sfârşit, o victorie. Nu s-aude”. Ca să explicăm până la capăt, aveţi aici o completare: “Nu se-nţelege prea bine ce fac eu. Nu sunt nici omul care să comunice prea bine”. Într-un vid acustic, am început şi noi să înţelegem o fărâmă din cum e să fii Ion Grigorescu.

[1] Fişă de artist, se regăseşte la http://artindex.ro/2012/05/16/grigorescu-ion/ accesată la 26.08.2015

[2] Idem

[3] https://www.youtube.com/watch?v=RoIL8d7IqI0a, interviu cu Alex Gălmean uploadat în februarie, 2011, accesat la 26.08.205

[4] Neputinţa de a accesa discreţionar arta din afara ţării avea să îl frustreze pe artist; se căsătoreşte cu un angajat al Muzeului Naţional de Artă al României, ceea ce îi asigură un acces underground la publicaţii şi cataloage occidentale de artă. Cu acest prilej, observă că arta fotografică, în pionerat în România, câştigase teren dincolo de frontiere.

[5] Expusă în 2011 la MoMA; reprezintă lupta artistului cu alteregoul său. Artistul, nud, boxează cu o imagine a sa, imagine care se volatilizează treptat, cadru cu cadru. Lucrarea se regăseşte la http://www.moma.org/collection/works/146171?locale=en accesat la 26.08.2014

[6] Şi nominalizat de revistele Idea, Arta ca unul din iniţiatorii artei conceptuale în România

[7] Face referire la această mică broşură în cadrul evenimentului MNAC “Prezentare de artist: Ion Grigorescu”, 22 aprilie 2014. Broşura este, din câte de dăm seama, ermetică…

[8] Putând fi regăsite integral, cronologic în  Ion Grigorescu, Ateliere de artiști din București, p.63, Volumul al 2 lea,Editura Noimediaprint

Advertisements