Raport de practică – Andra

19-20 ianuarie 2016

12621962_1092256044132009_7328362765455909198_o

Practica 2.0 în cadrul ITA, coordonată de lect. Irina Carabaş, a permis familiarizarea cu instituţia de artă contemporană, caracterizată de unicitate – o combinaţie de muzeu clasic cu instituţie neclasică. În ciuda unicităţii, şi, posibil, şi datorită acestei singularităţi, instituţia suferă sinonim cu altele din tagma ei. Politica de achiziţii este congruentă speciei sale, de muzeu aflat în România. În acelaşi timp, paleta de activităţi reuşeşte să surclaseze alte muzee clasice, precum MNAR, perioada permiţând un anume avânt.

Expoziţiile curente – le vom numi generic MNAC 6 – sunt următoarele: ANNA KONIK – În acelaşi oraş, sub acelaşi cer...; Liviu Stoicoviciu, Oraşe imaginare; Colecţia ca arhivă; În vremuri de speranţă şi nelinişte. Arta critică din Iaşi; REMX – Versiune a expoziţiei organizate în cadrul Media Art Arad 2015, „Rapid Eye Movement”; Partea întunecată a naturii (Capitolul I al Punctul alb şi cubul negru).

Prima zi a activităţii de practică s-a focusat pe expoziţia organizată la etajul II al clădirii adăpostite în aripa E4 a Palatului Parlamentului, iar atenţia noastră a fost captivată de o dezbatere asupra colecţieii ca arhivă (formată din lucrări ale artiştilor contemporani consacraţi, absolvenţi ai învăţământului de artă românesc). Obsesia colecţiei – aşa-numită de stafful muzeului – se manifestă prin regândirea spaţiului muzeal ca un album fotografic, în care totul comunică cu totul; de aceea, MNAC doreşte să se prezinte ca instituţie transparentă, anume „Fraţilor, asta e, ăştia suntem”. Patrimoniul muzeului, scos la lumină, se concentrează pe o rotire a elementelor, instaurată de predecesorul  director, Oroveanu, ferindu-se de o asumare a unei politici. Atitudine cu care, tehnic, nu sunt de acord, întrucât pledez pentru asumarea unei politici şi a unui mesaj. Altfel, muzeul de artă contemporană nu face artă contemporană – pe care o înţeleg ca fiind mai puţin artă şi mai mult concept.

Totuşi, colecţia ca arhivă face un istoric al achiziţiilor şi al priorităţilor, dezvăluindu-ne că ponderea patrimoniului muzeal este moştenit de la mai vechile Oficiul Naţional de expoziții înființat în anii 1960 și pe de altă parte, secția de artă contemporană de la MNAR care a căpătat vizibilitate în anii 1990.

Cea de a doua zi ne-a provocat la întocmirea unei fişe a unei lucrări având la dispoziţie un obiect aparţinând depozitului, precum şi un dosar de artist. Mi-am ales, fireşte, un obiect al lui Ion Grigorescu, şi i-am dat bătaie.
Ziua a continuat cu vizitarea expoziţiei de ultim etaj, primul capitol Partea întunecată a naturii al proiectului Punctul alb şi cubul negru.

Eventul, analizat de Anca Mihuleț și  Alina Popa ( Biroul melodramatic), este o încercare de radiografiere a episoadelor de interacţiune dintre om şi natură soldate cu izgonirea unuia dintre participanţi de către celălalt. Instalaţiile şi obiectele expuse par, însă, a se focusa mai puţin pe o parte întunecată a naturii şi mai mult pe o parte întunecată a omului. În fond, ponderea agresiunilor provenite de la natură au ca substrat un instinct de conservare, supravieţuirea; iar agresiunea umană este focusată nu pe supravieţuire, ci pe interese mult mai maligne.

Discuţia a evoluat sub forma unei dezbateri asupra implicării dozate a curatorului în cadrul expoziţiei şi a rolului pe care acesta ar trebui să îl aibă. Deşi nu s-a atins consensul asupra participării curatorului, am căzut de acord că nu suntem de acord. Tematica expoziţiei, umană, socială, a fost o gură de aer curat, deşi ironia nu a încetat să apară – într-un spaţiu de expunere „beton” (chiar e beton), o proiecţie video înfăţişa suprafaţa de păduri virgine rămasă pe planetă. Aviz, România acoperă 80% din totalul de păduri virgine existente astăzi.

Finalizarea apoteotică a stadiului de practică ne-a condus prin spaţiile invizibile ale complexului muzeal – am intrat literamente în ziduri şi ne-am făcut una cu MNAC-ul pentru a observa o expoziţie neoficială a Ceauşeştilor (minunată, aş spune eu) conţinând peste 20 de lucrări ale artiştilor postmoderni optzecişti, dar nu numai,  şi ilustrând arta oficială a momentului.

Minunată practică, aş îndrăzni să spun.

Iar dacă e să mă concentrez pe o problemă pe care mi-a ridicat-o stagiul de practică, aceasta e periodizarea a ceea ce numim artă contemporană.

Cutumiar, ne referim la artă contemporană ca la ceea ce se plasează în perioada Războiului Rece.  La fel se raportează şi învăţământul, şi complexul muzeal. Aşa cum o gândesc eu, instituţia  MNAC ar putea face efortul de a se îndepărta puţin de academism şi de a ieşi din timp pentru a intra cu adevărat în contemporan. Arta contemporană nu ar trebui să fie contemporană cu Ceauşescu. Înţeleg, spiritul domniei sale sălăşluieşte încă în noi şi în cotidian. Dar tot noi ştim că arta contemporană dezbate probleme curente şi aspecte curente care ne problematizează existenţa. Ca arta să fie contemporană, ideal ar fi să se plaseze începând cu anii ’90. La fel, sunt conştientă că asta ridică MNAC-ului mari probleme de reînnoire a patrimoniului şi a conceptului. Dar e clipa în care MNAC-ul are 20 de ani şi datorează publicului său cel puţin atitudinea de a-şi asuma o misiune şi un motto. Altfel, Palatul Suţu este mult mai contemporan în 2016 decât Muzeul Naţional de Artă Contemporană.

MNAC-ul poate, de exemplu, să de îndepărteze de MNAR şi să se apropie de galerii. Şi s-ar salva.

Atât timp cât arta contemporană la care se referă e post-Război Rece, nu îşi justifică existenţa. Musai, se cere completată.

Dar şi:

 

  • Nu cumva apropierea de modelul galeriilor, ar face din muzeu o pradă ușoară a pieței de artă, adică legat de fluctuații, valori de piață, mode?
  • De ce să evacuăm din MNAC partea de istorie recentă, când toate muzeele de artă contemporană din lume au aşa ceva?

… Din dilema asta, nu puteţi ieşi…

 

Advertisements