Tags

,

Sunt omul invizibil

Capitolul II al proiectului “Punctul alb şi cubul negru”

Impuls curatorial: Anca Verona Mihuleț

Răspuns: Diana Marincu

Artişti selectați de Diana Marincu: Michelle Bressan (RO), Andreea Ciobîcă (RO), Norbert Costin (RO), Cătălin Ilie (RO), Alex Mirutziu (RO) + Pär Andersson (SE), Esra Oezen (DE), Cristian Rusu (RO).

cezar4.jpg

19 februarie 2016- 10 aprilie 2016, MNAC

A murit paradoxul! Trăiască paradoxul! Expoziția curatorială a duo-ului Anca Mihuleț – Diana Marincu face parte din proiectul în şase capitole “Punctul alb şi cubul negru”. Acest al doilea capitol foloseşte ca (probabil) īntregul şir, un cod abstract conceptual cu nuanțe postmoderne. Am perceput enunțul curatorial ca o afiliere cuminte la curente globale īndreptate cätre obiect care ne ridică problema limitelor percepției umane; am simțit-o  ca pe un instrument de shift de la cultura vizuală prin highlight-ul sistemului de semnificații invizibile în vizibil.

Declarativ, expoziția se naşte din “The curator is present”, pornind de la dialogul a doi curatori foarte diferiți, care preiau mesajul general al lucrărilor – şi se înscrie în pattern-ul românesc curent: un ansamblu de corpus-uri cu metabolism propriu care devine prin sine, urmare a relaționismului predicat prin obiectele de artă.

Spațiul de expunere pare să reia rigorile scrisului – şi este şi o dublare a mai vechii paralele între pictură şi poezie. Foaia albă este spațiul aseptic construit de Attila Kim, iar intervenția in situ a lui Cristian Rusu (ghost geometry) este alineatul – ne indică ordinea de citire a spațiului. Dinamica de citire a ansamblului este dată de alternanța de volume, suprafețe, dimensiuni. Limba de redactare este (foarte social acceptabil) International Art Language – anunțat de schimbul de replici din conceptul curatorial. Iar alternarea de termeni redă alternarea operelor – care, prin relația lor, se potențează una pe cealaltă. Enumerarea de tehnici poate să ne indice efortul ansamblului de a se menține  īn limitele corectitudinii internaționale. Parcurgerea colecției cu privirea este surprinsă în seria fotografiilor realizate de Esra Oezen – una dintre ele redă o figură umană surprinsă în momentul în care privirea este înrobită de ceva exterior fotografiei. Ne face să înțelegem că subiectul este privirea şi finalitatea privirii – percepția.

Semnul de punctuație aplicat de Andreea Ciobîcă īn centrul spațiului de expunere, după panotarea corpusului de lucrări, îşi arogă responsabilitatea de a descrie sistemul de analiză a expoziției prin sistem lingvistic redundant. Putem intui prin acest capitol trecerea de la linguistic speculation la realism speculation. Seria de enunțuri plasate în trei puncte (trinitare, dacă vreți) mizează pe proiecțiile unui exponat – absent- care “există independent de percepția ta”, şi descrie sistemul de semnificații ca potențialitate în polisemantică.

Însă emoția care mă încearcă, aflându-mă în mijlocul spațiului, “la cald” , a fost de neapartenență la discursul obiectului de artă. Limitările auto-asumate prin frecvența redusă a percepției m-a împins să recunosc că înțelegerea mea nu va putea surprinde polisemia vizuală, iar expoziția mă invită să îmi asum inclusiv ca ea are o viață total independentă față de mine. Astfel, acest discurs (post conceptual, într-un fel)  mă face să cred că e nevoie ca eu să mă redefinesc în raport cu arta care vine în întâmpinare.

Starea se restabileşte prin confruntarea materialității obiectelor cu imaterialitatea percepției – care nu mai depinde de noi. Iar Diana Marincu, venind în interviuri precedente în  întâmpinarea acestei uniuni prin confruntare – o numeşte realitate.

Întrebarea de fond care irumpe este adresată sub aspectul a ce anume generează expoziția în percepția românească asupra vizualului, dar şi a ierarhiei pe care o susține. Am perceput cä ierarhia fixată este cea de primat al obiectului îndreptat către obiect, față de obiectul īndreptat către om. Folosirea de artişti consacrați (al cäror mesaj îl preiau) şi expunerea lor la MNAC transformă discursul de raportare a privitorului la artă (nu viceversa) în discurs național.

Īn final, curatorii sunt validați prin afilierea la un flux. E o generație de artişti care naşte o generație de curatori.

Advertisements